Anul 2012
Anul omagial al Sfântului Maslu și al îngrijirii bolnavilor în Patriarhia Română.
Un an mai târziu
Dinspre iarnă…
OPEN
AN AUTOBIOGRAPHY
ANDRE AGASSI
…when I’m almost nine years old, he [father] finagles me a job as a ball boy for the Alan King tournament. But I don’t give a damn about silver dollars – I want a mini Cleopatra. Her name is Wendi. She’s one of the ball girls, about my age, a vision in her blue uniform. I love her instantly, with all my heart and part of my spleen. I lie awake at night, picturing her on the ceiling.
During matches, as Wendi and I dart past each other along the net, I shoot her smile, try to get her to give me a smile in return. Between matches I buy her Cokes and sit with her, trying to impress her with my knowledge of tennis.
The Alan King tournament attracts big-time players, and my father cajoles most of them into hitting a few balls with me. Some are more willing than others. Borg acts as if there is nowhere else he’d rather be. Connors clearly wants to say no, but can’t, because my father is his stringer. Ilie Nastase tries to say no, but my father pretends to be deaf. A champion of Wimbledon and French Open, ranked number one in the world, Nastase has other places he’d rather be, but he quickly discovers that refusing my father is next to impossible. The man is relentless.
As Nastase and I hit, Wendi watches from the net post. I’m nervous, Nastase is visibly bored – until he spots Wendi.
Hey, he says. Is this your girlfriend, Snoopy? Is this pretty thing over here your sweetheart?
I stop. I glare at Nastase. I want to punch this big, stupid Romanian (my emphasis) in the nose, even though he’s got two feet and 100 pounds on me. Bad enough that he calls me Snoopy, but then he dares to mention Wendi in such a disrespectful way. A crowd has gathered, two hundred people at least. Nastase begins playing to the crowd, calling me Snoopy again and again, teasing me about Wendi. And I thought my father was relentless.
At very least, I wish I had the courage to say: Mr.Nastase, you’re embarrassing me, please stop. But all I can do is keep hitting harder. Hit harder. Then Nastase makes yet onother wisecrack about Wendi, and that’s it, I can’t take any more. I drop my racket and walk off the court. Up yours, Nastase.
My father stares, openmouthed. He’s not angry, he’s not embarrassed – he’s incapable of embarrassment, and he recognizes his own genes when he sees them in action. I don’t know that I’ve ever seen him prouder.
(Harper, 2010, p.48)
Retrospectiva crează perspectiva
După dezamăgirile de la Festivalul Naţional de Teatru, când am ieşit din sală de la un spectacol, iar la altele două am renunţat să mai ajung,
după surpriza de la Yann Tiersen, unde m-am dus pentru muzica din Amelie şi Good bye, Lenin şi m-am trezit în răsunet rock, psihedelic,
după Opera rara, unde colegul meu de scaun – un domnişor cu aspect de Einstein, purtând cămaşă albă cu butoni, lavalieră bleumarin asortată cu şoseţele scurte, deasupra cărora curgeau aţele din tivul inexistent al pantalonilor precum luminile de Crăciun de pe Magheru – a mâncat 3 ciocolate până la pauză (după care s-a cărat) foşnind şi mototolind imperturbabil hârtia,
după ce Gala internaţională a baletului din Festivalul „Viaţa e frumoasă” a fost confiscată de discursul greţos al domnului director al operetei,
după toate astea şi altele asemenea, spuneam, e greu să mai girezi fenomenul cultural bucureştean şi să-i dai înainte cu, culturalizarea.
Vine însă o zi, când laşi toate temerile şi dezamăgile şi porneşti iarăşi în căutarea fenomenului. Căci paşii te poartă, spiritul cere.
„Există muzică clasică?” – conferinţă a dirijorului Tiberiu Soare, organizată de Fundaţia Calea Victoriei la MŢR.
Dacă ai avut sau nu contact cu ceea ce numim muzică clasică, atunci Tiberiu Soare te aruncă iremediabil pe această cale.
Şi ca să mi se confirme experienţa de mai sus, Le Concert, filmul lui Radu Mihăileanu îmi slujeşte cu prisosinţă. Această dublă întoarcere, către film şi către muzică.
Ceea ce vreau să spun e că, nu trebuie să te opreşti niciodată.
Doar la un pas mai încolo există frumuseţea.
Fără aceste ultime două evenimente, anul 2009 ar fi fost pentru mine unul mai slut.
Datorită lor, anul 2010 va fi unul răsunător.
În programul meu, deocamdată:
1. Philharmonia Orchestra – David Fray’s UK concerto début & Mahler 5
Când: 21 ianuarie 2010
Unde: Royal Festival Hall, London
Ce: Wolfgang Amadeus Mozart : Concerto for Piano and Orchestra No 20 in D minor, K466
Gustav Mahler : Symphony No 5 in C sharp minor
2. Vivaldi by Candlelight, Trafalgar Simfonia, chamber orchestra
Când: 22 ianuarie 2010
Unde: St Martin-in-the-Fields, London
Ce: Johann Sebastian Bach : Brandenburg Concerto No 3 in G, BWV1048
Antonio Vivaldi : Concerto Grosso No 3 in G, from ‘L’Estro Armonico’, Op 3 RV 310 3:
Le Quattro Stagioni, ‘The Four Seasons’, Op 8
Wolfgang Amadeus Mozart : Divertimento No 1 in D, ‘Salzburg Symphony’, K136
3. Image, Reflection, Shadow, Psappha Ensemble
Când: 23 ianuarie 2010
Unde: Hall One, Kings Place, London
Ce: Peter Maxwell Davies : Image, Reflection, Shadow
4. Concert AC/DC
Când: 16 mai 2010
Unde: Piaţa Constituţiei, Bucureşti
Ce: Turneul „Black Ice”
5. Concert Eric Clapton şi Steve Winwood
Când: 11 iunie 2010
Unde: Stadionul Iolanda Balaş, Bucureşti
Ce: Turneul „Two legends – one live experience”
P.S. Azi-noapte am visat o liră.
Crăciun la Paris
A venit iarna. Câtă bucurie!
Şi a fost toamnă. Înapoi la natura
Şi a fost Gaudeamus. Înapoi la lectură
Achiziţiile mele:
1. Regele se înclină şi ucide, Herta Muller, Ed Polirom
2. Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, Herta Muller, Ed Humanitas
3. Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie, Nossrat Peseschkian, Ed Trei
4. Dicţionar de sociologie, (Larousse), Ed Univers Enciclopedic
5. Sfârşitul istoriei şi ultimul om, Francis Fukuyama, Ed Paideia
6. Spiritul de fineţe, Dorin Ştefănescu, Ed Paideia
7. Manual de limba engleză pe texte biblece, patristice şi liturgice, Flavia Florea, Ed Christiana
8. Predici ale Sfinţilor Părinţi la Duminicile de peste an, Editura Egumeniţa
9. Liturghia – cerul pe pământ, Ioan din Kronştadt, Ed Deisis
Ar fi trebuit să fie o seară frumoasă.
Însă la târg m-am întalnit cu, pe atunci, candidatul Geoană, înconjurat de zece cameramani şi fotografi, pozând în intelectualul care este. Nu-l băga nimeni în seamă, toţi vizitatorii fugeau din calea lui ca potârnichiile. În afara cercului de cameramani, tangent, se afla şi Mihaela, doar Mihaela pe atunci, nu încă şi dragostea mea.
Iar ăsta nu era să fie singurul episod electoral al serii.
Ajunsă acasă, în loc să-mi savurez şi devorez preda literaro-editorială, am deschis televizorul, aşa, într-o doară, să văd ce mai fac ăştia: stupoare şi groază. Tocmai se lansase filmuleţul cu Băsescu de la Ploieşti.
De-abia acum, seara mi-a fost confiscată total şi nu doar acea seară, ci mai multe săptămâni de-atunci încoace.
Mi-au furat parfumul de cerneală şi mi-au dat în schimb putoarea electorală.
Foşnetul paginilor a fost înlocuit de sunetul clickului.
În loc să întorc pagina, am dat la scroll.
Căci lupta s-a mutat pe bloguri şi pe platforme online.
Dar nu mă plâng, a fost pasionant, a fost pasional şi nu puteam să lipsesc. Am fost acolo.
Şi mai ales, ei au fost acolo. Cei pe care i-am citit şi de ale căror raţionamente sau sentimente m-am bucurat.
Au venit americanii. Cu voturi
Pentru cei care au aşteptat americanii să ne salveze.
Iată-i: românii americani şi toată diaspora deopotrivă.
Gratitudinea noastră.
